1.                 Sistemele inginereşti, tehnice, tehnologice, de producţie. Ingineria sistemelor, managerială, economică. Definiţii

Sistemele inginereşti sunt caracterizate printr-un grad mare de complexitate

Sistemele tehnice, înglobate într-un sistem de acţiune eleme , permit realizarea celor mai diverse funcţii cerute de viaţa social-economică.

Sistemele tehnologice permit realizarea unor funcţii de transformare specifice activităţilor de tip producţie sau comercializare.

Sistemele de producţie sunt exemplu pentru sistemele de acţiune, ele înglobează ca o componentă fundamentală operatori umani, ceea ce le conferă o funcţionalitate şi o complexitate cu mult mai mare decât a sistemelor tehnologice şi tehnice pe care le încorporează.

Ingineria sistemelor are ca obiect proiectarea şi realizarea sistemelor compuse din om si sisteme tehnice sau tehnologice . Optimalitatea este problema centrală a teoriei şi ingineriei sistemelor.

Ingineria managerială presupune conducerea inginerească, direcţionare, control şi efort tehnic aplicat unui sistem total în scopul de a realiza şi întreţine integritatea tehnică a unui sistem specific, corelat cu proiectarea configuraţiei, siguranţei şi performanţei.

Ingineria economică este disciplina care se concentrează pe aspectele economice ale ingineriei. Acest lucru presupune evaluarea sistematică a costurilor şi beneficiilor proiectelor tehnice propuse.

macro

1. Sistemele inginereşti, tehnice, tehnologice, de producţie. Ingineria sistemelor, managerială, economică. Definiţii

Sistemele inginereşti sunt caracterizate printr-un grad mare de complexitate

Sistemele tehnice, înglobate într-un sistem de acţiune eleme , permit realizarea celor mai diverse funcţii cerute de viaţa social-economică.

Sistemele tehnologice permit realizarea unor funcţii de transformare specifice activităţilor de tip producţie sau comercializare.

Sistemele de producţie sunt exemplu pentru sistemele de acţiune, ele înglobează ca o componentă fundamentală operatori umani, ceea ce le conferă o funcţionalitate şi o complexitate cu mult mai mare decât a sistemelor tehnologice şi tehnice pe care le încorporează.

Ingineria sistemelor are ca obiect proiectarea şi realizarea sistemelor compuse din om si sisteme tehnice sau tehnologice . Optimalitatea este problema centrală a teoriei şi ingineriei sistemelor.

Ingineria managerială presupune conducerea inginerească, direcţionare, control şi efort tehnic aplicat unui sistem total în scopul de a realiza şi întreţine integritatea tehnică a unui sistem specific, corelat cu proiectarea configuraţiei, siguranţei şi performanţei.

Ingineria economică este disciplina care se concentrează pe aspectele economice ale ingineriei. Acest lucru presupune evaluarea sistematică a costurilor şi beneficiilor proiectelor tehnice propuse.

2. Caracterizarea ingineriei industriale la începutul mileniului 3

Cateoria de inginerie	Obiectul principal de studiu	Inginerie             (%)	Management (%)	Economie (%)	Alte domenii (%)
Ingineria tehnică	Sistemele  tehnice	80	5	5	10
Ingineria  tehnologică	Sistemele  tehnologice	80	5	5	10
Ingineria  industrială	Sistemele de producţie	75	10	10	5
Ingineria  sistemelor	Siteme om-maşină,           mediu  foarte complexe	65	15	10	10
Ingineria  economică	firme de producţie,  servicii, comerţ	40	30	20	10

3. Noţiuni de caracterizare a sistemelor - Sistemul şi I2 – I11

SISTEMUL reprezinta o  mulţime de elemente, care, în limitele unor condiţii specifice de timp/ spaţiu/  funcţionează, având ca finalitate obţinerea unui rezultat concret. (CONŞTIENT!)

I2  IERARHIA sistemului – INFINITĂ

I3  INTEGRALTATEA sistemului - Proprietăţi specifice diferit de elementele sale componente,

I4 OBSERVATORUL sistemului – Element/ sistem/ subsistem activ , conştient, plasat interior/exterior sistemului, furnizor de informaţii necesare .

I4  FRONTIERA sistemului – delimitează sistemul de Mediul de acţiune .

I5   MEDIUL sistemului - domenii ale spaţiului/ timpului/ resurselor/ delimitate funcţional prin:

    a) Interfeţe de conexiune ;

    b) Frontiere  definite de un observator.

   Acţiunile/conexiunile se asigură prin interfeţe specifice fiecărui sistem în parte.

I6  STRUCTURA sistemului.      

    Structura determină:                Identitatea sistemului

                                                    Conectivitatea sistemului

                                                    Funcţionalitatea sistemului în ciclul de viaţă.

I7  RESURSELE sistemului :      - RESURSE INTERNE

                                                        - RESURSE EXTERNE

                                                            - REZERVE

I8  CICLUL DE VIAŢĂ A sistemului :         -     Naşterea sistemului

-    Creşterea/structurarea sistemului

-    Maturitatea sistemului

-    Declinul sistemului .

I9 FUNCŢIA GLOBALĂ A  sistemului.- Ansamblul de proprietăţi  utilizate  corespunzător cerinţelor consumatorilor, a mediului extern/ intern, şi finalităţii sistemului considerat.

I10   CALITATEA sistemului  - ∑ caracteristicilor unui sistem care reprezintă o stare a acestuia, mai mult sau mai puţin depărtată de un nivel mediu , determinată în vederea satisfacerii necesităţilor  consumatorilor, în diversele etape de viaţă ale sistemului.

I11  Poziţia sistemului în raport cu mediul extern depinde de raportul:   

    (nivelul calităţii / consumul de resurse necesar realizării calităţii S)

4. Clasificarea sistemelor

CLASIFICAREA Sistemelor – RELATIVĂ  → CRITERIILE SUNT INFINITE.

A) După mulţimea componentelor: FINITE/ INFINITE

B) După relaţiile cu mediul extern: ÎNCHISE/ DESCHISE

C) După influenţa factorului timp: STATICE/ DINAMICE

D) După gradul de stabilitate în timp: STABILE/INSTABILE.

E) După coeficientul de complexitatea S: SIMPLE/ COMPLEXE

F) După gradul de cunoaştere a structurii S: DETERMINISTE/ PROBABILISTE

G) După natura relaţiilor (modelelor matem.) S: LINIARE/ NELINIARE

SISTEMELE SOCIALE - ∑ sistemelor din subordine + OM.

SISTEMELE ECONOMICE →  sisteme de acţiune definite în două accepţiuni:

În sens restrâns: sisteme destinate unui scop bine definit:

sistemul de asigurări, sistemul. financiar-bancar, sistemul de telefonie.

În sens larg: sisteme destinate unor scopuri multiple: sistemele

 de producţie –comercializare.-consum.

5. Entropia sistemelor. Holismul

Entropia sistemelor

Entropia unui sistem este o noţiune care desemnează gradul de dezorganizare a unui sistem, de nedeterminare a unei situaţii.  Ea se află în raport invers proporţional cu cantitatea de informaţie de care se dispune pentru organizarea şi conducerea acestuia.

Noţiunea de entropie a fost definită pentru prima dată în fizică, ulterior s-a observat, că degradarea nu afectează numai energia, ci şi structurile materiale .

În prezent se acceptă faptul că entropia trebuie definită cu ajutorul probabilităţii de apariţie a gradului corespunzător de dezordine în sistem.

Interpretarea informaţională a conceptului de entropie are importante implicaţii asupra arhitecturii sistemelor informaţionale şi a coordonării interne a subsistemelor, fapt ce se reflectă direct în conducerea sistemului economico-social la toate nivelurile. În organizarea şi conducerea unui sistem economico-social trebuie să se ţină seama de stările entropice ale acestuia, stări care pot provoca perturbaţii în funcţionarea normală a sistemului respectiv cu efecte negative corespunzătoare în folosirea muncii sociale.

Holism

Etimologia cuvântului holism porneşte de la grecescul holos care înseamnă tot, întreg, tot, total.

ldeea centrală a holismului este aceea că sistemele naturale, precum şi proprietăţile lor, ar trebui să fie privite ca întreguri, nu ca colectii de piese disparate. Aceasta include adesea părerea că sistemele funcţionează ca într-un fel întreguri şi că funcţionarea acestora nu poate fi pe deplin înţeleasă doar în termeni de părţi componente acestora-

Conceptul filosofic de holism este diametral opus atomismului sau reducţionismului.

Holiştii afirmă că întregul este în realitate mult mai mult decât o simplă sumă a părţilor sale.

- În sens general: conceptul de holism este uneori utilizat ca sinonim cu abordarea sistemică sau cu gândirea complexă.

6. Model structural pentru sistemele concrete (figura a şi b şi descriere succintă)

Programe de funcţionare           P_F     Conexiuni / relaţii interne       R_I

Structura  SC generata  de R_I   C      Sistem concret      SC

7. Conceptele I care guvernează sistemele concrete: structura, conexiunile, cererea şi oferta, variabilele de performanţă

CONCEPTELE care guvernează sistemele concrete A  / sistemele concrete N :

 STRUCTURA sistemului concrete  este dată de DECOMPOZABILITATE sistemelor concrete în componente C, omogene/ neomogene ale căror interacţiuni sunt mai puternice decât RE  

Orice sistem care are în componenţă sistemul om interconectat cu orice sistem tehnic sau tehnologic are în structură:

·         Subsistem / sistem de autoconducere care :

- Procesează informaţia utilizând  C,  P_T ,

- Elaborează/ transmite comenzi P_f  către subsistemul / sistemul de execuţie.

- Numărul/ complexitatea c depind de funcţiile sc/ scopul, misiunea / obietivele sistemului concret

·         Subsistemul/ sistemul de execuţie are în structură:

- Subsistemul informaţional care procesează parţial transferul de informaţie destinat controlului proceselor din subsistem, asigurând funcţionarea subsistemului,

- Subsistemul operaţionalcare procesează informaţia, energia, substanţa în conformitate cu P_f,, utilizând R_I

Conexiunile externe r_e  sunt de tip:

-substanţial (masă,volum,greutate, )         - energetic(forţă, putere, camp)                                         

-informaţional(ordonanţare, bit)                 - relaţional( resurse umane)

R_e  exprimă:

- cererea sistemului concret în raport cu mediul său extern adică INTRĂRILE ΣU

- oferta sistemului concret pentru mediul său extern adică IEŞIRILE ΣY

Variabilele de performanţă Y_P se modifică în funcţie de efectul acţiunii conexiunii inverse asupra sistemului concret

Conexiuni negative – asigură stabilitatea structural- funcţională a sistemului

Conexiuni pozitive -  asigură dezvoltarea funcţional –structurală a sistemului concret permite stabilitatea / instabilitatea – distrugerea / autodistrugerea

 Relatiile Externe  exprimă:

- CEREREA sistemului concret ÎN RAPORT CU MEDIUL SĂU EXTERN

- OFERTA sistemului concret PENTRU MEDIUL SĂU EXTERN

8. Conceptele II care guvernează sistemele concrete: câmpul, programe de funcţionare, procesele de transformare, funcţia globală, evoluţia în ciclul de viaţă

CÂMPUL sistemului concret – o regiune din spaţiu, generată în timp de sistemul concret, în care îşi poate exercita acţiuni energetice, substanţiale/ sau informaţionale specifice asupra unor componente ale sale, sau asupra mediului extern, atunci când acesta se află în anumite stări .

PROGRAMELE DE FUNCŢIONARE  - sunt structuri informaţionale care asigură funcţionarea sistemului concret:

-     de structurare/restructurare şi de funcţionare a sistemului concret, iar ca provenienţă pot fi:

    programe memorate de componentele conrxiunii ale sistemului concret,

    programe generate de efectul legilor naturii, legile societăţii,

    programe ordonate de suprasistemul căruia îi aparţine sistemului concret

- de destructurare a sistemului concret în cadrul Me  după încetarea funcţionării cu restructurare a sistemului concret.

PROCESELE DE TRANSFORMARE sunt succesiuni ale STĂRILOR prin care trece sistemul  concret

STARE – mulţime de proprietăţi importante ale sistemului concret la un anumit moment dat

Tipuri de procese de transformare:

    - Procese de autoconducere/ conducere din exterior

    - Procese de execuţie

FUNCŢIA GLOBALĂ A UNUI SISTEM CONCRET Fg  reprezinta aptitudinea sistemului concret de a realiza  Σ YP  stabilite prin obiectivul sistemului concret în mediul său intern / extern.

Evoluţia sistemelor în ciclul lor de viaţă
                - Durata ciclului de viaţă

        - Evoluţia sistemelor în succesiunea ciclurilor de viaţă ale generaţiilor se bazează pe trei tipuri de mecanisme:     - evoluţie în câmp

                        - evoluţie cu autoregrare concurenţială

                        - evoluţie cu autoregrare concurenţială în câmp favorabil

9. Modelul sistemului concret şi clasificarea modelelor

MODELUL sistemului concret Este un sistem teoretic cu ajutorul căruia pot fi studiate şi previzionate indirect proprietăţile / funcţionarea sistemului concret original, cu care modelul prezintă o anumită analogie.

CLASIFICAREA MODELELOR

1.   După relaţia model-sistem real. 

   Imitative - fotografii, înregistrări video/audio, desenul tehnic al produsului, model fizic.

   Analogice  - guvernate de aceleaşi legi specifice ca şi ale sistemului concret, modele cibernetice, modele electrice pentru procesele de curgere a fluidelor.

   Simbolice - utilizează simboluri standardizate specifice.

   Iconografice: structura cinematică a unui mechanism, schema electronică a unui televizor.

   Procedurale: etape în rezolvarea unei probleme, sisteme procedurale utilizate într-o activitate.

   Logice: relaţii calitative între procese/variabilele care-l caracterizează.

   Matematice: relaţii matemetice între variabilele unui proces

2. După utilizare: Modele descriptive – utilizate în cunoaştere

         Modele operaţionale – utilizate în acţiune

        Modele de execuţie

         Modele de simulare

 Modele decizionale

3. După apariţia variabilei timp în model:

    Modele statice          (neglijează variabila timp)

    Modele dinamice (timpul este o variabilă a modelului)

4. După categoriile de cauzalitate:

    Modele deterministe (se cunosc în totalitate cauzele –certitudine)

    Modele probabiliste ( se cunosc parţial cauzele – risc)

    Modele vagi (fuzzy) – se cunosc parţial cauzele procesului)

10.                Legi universale ale sistemelor I: Legea imerfecţiunii perfectibile, Legea competitivităţii durabile, Legea autoreglării mediului

Legile universale ale sistemelor

•     Sunt valabile pentru întregul univers/ multivers.

•     Abordează realitatea infinită în relaţia spaţiu-timp-resurse

•     Explică devenirea, mişcarea  în orice domeniu

•     Permit evaluarea calitativă a fenomenelor/ proceselor în orice domeniu natural/ artificial.

•     Pot fi enunţate calitativ

1. Legea imerfecţiunii perfectibile: orice SR  este IMPERFECT, dar PERFECTIBIL / AUTOPERFECTIBIL din exterior /interior în SPAŢIU-TIMP-RESURSE, prin cicluri procesuale de îmbunătăţire a capacităţii concurenţiale (c), şi prin generaţii succesive (g).

2. Legea competitivităţii durabile :

Orice SR cu o structură, tipologie / obiective, care dispune de o capacitate concurenţială peste un anumit nivel / prag critic, învinge în competiţia cu alte SR  aflate în mediile sale externe, structurate în spaţiu-timp-resurse, şi stăpâneşte/ocupă durabil aceste zone, prin generaţiile sale succesive

3. Legea autoreglării mediului :

Mulţimea SR  definite printr-o structură, tipologie/ obiective proprii, distincte, specifice, interacţionează continuu, înmediul spaţiu-timp-resurse, determinând prin cooperare (sinergie)/ prin confruntare(competiţie) evoluţii, în mediul intern/ extern.

11.                Legi universale ale sistemelor II: Legea ciclului de viaţă

Legile universale ale sistemelor

•     Sunt valabile pentru întregul univers/ multivers.

•     Abordează realitatea infinită în relaţia spaţiu-timp-resurse

•     Explică devenirea, mişcarea  în orice domeniu

•     Permit evaluarea calitativă a fenomenelor/ proceselor în orice domeniu natural/ artificial.

•     Pot fi enunţate calitativ

 Legea ciclului de viaţă :

Orice SR  cu o structură, tipologie/ obiective distincte, parcurge treiperioade ale ciclului său de viaţă: STRUCTURARE – FUNCŢIONARE CU RESTRUCTURARE/ AUTORESTRUCTURARE PERIODICĂ – DESTRUCTURARE; duratele acestor perioade depind de capacitatea concurenţială/ de competitivitatea sistemului în mediile sale externe.

12.                Legi specifice organizării/funcţionării sistemelor: Legea varietăţii şi a conexiunilor inverse

În categoria legilor specifice organizării/ funcţionării sistemelor se evidenţiază:

1. Legea varietăţii, descoperită de Ashby Ross;

În cadrul unui SR în varietatea elementelor de ieşire din sistem, poate fi modificată numai prin modificarea varietăţii elementelor de intrare în sistem.

Elementul opus varietăţii este CONSTRÂNGEREA.

Ea reprezintă o RELAŢE între două mulţimi, componente ale unui SR; această relaţie determină reducerea varietăţii unei mulţimi datorită varietăţii celeilalte.

Constrângerile, sub aspectul intensităţii lor,  pot fi: slabe / tari.

Varietatea unui SR , în acţiune, se modifică în mod cotinuu sub influenţa inputuri-lor .

Cu cât numărul constrângerilor este mai mare, cu atât SR se manifestă printr-o varietate mai redusă de acţiuni

2. Legea conexiunilor inverse

Norbert Wiener:  Orice sistem conţine cel puţin o buclă de reacţie (feedback).

Existenţa feedback-ului asigură supravieţuirea S în mediul înconjurător.

Acţiunea ME asupra S, necesită un răspuns din partea acestuia/ o acţiune de adaptare a S la noile condiţii impuse de ME.

13.                Modelarea şi nivelurile modelării. Etape de construire a modelelor

Modelarea

Modelul sistemului concret este un sistem teoretic (logico-matematic) sau fizic cu ajutorul căruia pot fi studiate şi previzionate indirect proprietăţile şi functionarea sistemului original, cu care modelul prezintă o anumită analogie.

Modelarea este cunoaşterea realităţii mijlocită de unul sau mai multe modele ale sistemului original.

Simularea este experimentarea realizată pe unul sau mai multe modele adecvate sistemului original.

Nivelurile modelării

Nivel	Model verbal	Modele ştiinţifice convenţionale
Descriptive	Descrierea a ceea ce observatorul percepe –  supuse excluziunii şi agregării	Modele iconografice – scala  realităţii se modifică şi de obicei  unele proprietăţi sunt ignorate
Analogice	Comparaţia situaţiilor observate cu o situaţie  analoagă	Modele analogice - un set de  proprietăţi este reprezentat de un altul
Relaţionale	Relaţiile influenţate sunt Implicate între elementele  situaţiei decizionale – aceste relaţii pot fi cuantificate	Modele simbolice - simbolurile sunt folosite pentru descrie relaţiile dintre elemente în decizii

Etape de construire a modelelor

A.      Stabilirea obiectivelor modelului (didactice sau analitice)

B. Analiza problemei de rezolvat (de modelat):

    - identificarea problemei;

    - delimitarea spaţială, temporală şi funcţională;

    - alegerea variabilelor relevante, a mărimilor de intrare, de stare şi de ieşire.

C. Sinteza procesului modelat - se alege prin analogie un model calitativ şi se construieşte unul specific (calitativ) prin stabilirea legăturilor funcţionale între mărimile evidenţiate anterior - modelul cantitativ se stabileşte prin algoritmi, prin cuantificarea relaţiilor, parametrilor şi prin raţionalizarea modelului calitativ;

D. Verificarea modelului - teste pe un set de date de intrare pentru care rezultatele sunt cunoscute, şi verificarea logicii structurale

E. Validarea modelului - teste pe mai multe variante corespunzătoare situaţiilor posibile - definitivarea structurii modelului

F. Implementarea modelului - utilizarea modelului în conformitate cu destinaţia prevăzută în prima etapă.

14.                Experimentarea şi simularea. Avantajele şi dezavantajele simulării

Simularea oferă o serie de avantaje:

- prin formularea şi experimentarea unor modele se pot aduna în mod sistematic date concludente şi adeseori sugestive;

- în general prin simulare se pun in evidentă acele variabile care au o semnificaţie mai deosebită pentru studiul fenomenului real, punându-se în lumină şi legăturile dintre variabilele respective;

- ea permite intuirea fenomenelor reale şi prin urmare are şi un caracter instructiv;

- permite controlul asupra timpului, prin care fenomene care pot dura foarte mult pot fi studiate în câteva minute;

- se poate interveni în model ori de câte ori este necesar fără a produce perturbări asupra desfăşurării fenomenelor din mediul real.

Simularea cu ajutorul computerului mai are unele avantaje suplimentare:

- posibilităţi de cuantificare a tuturor variabilelor;

- mare precizie a calculelor;

- scara mare de variaţie a valorilor variabilelor;

- mare viteză de efectuare a calculelor;

- corectarea uşoară a simulării;

-    stocare simplă a datelor.

Simularea are şi limite.

Dacă un sistem este foarte complicat, mult prea complicat pentru a putea fi stăpânit cu mijloace matematice adecvate, atunci şi analiza oricăror date obţinute prin simulare va fi foarte dificilă. Simularea oferă o cale de evaluare a unei soluţii, dar nu generează soluţii tehnice.

Una din piedicile majore ce stau în calea unei perfecte simulări este aceea că modele care se construiesc au o comportare la fel de greu de stăpânit ca şi fenomenele reale pe care le simulează.

15.                Obiectivele şi etapele simulării

Obiectivele simulării

1.   Descrierea (definirea) unui sistem existent. Acesta este un caz curent întâlnit în practică, prin care se caută modelarea fenomenelor care se produc în prezent, cu scopul de a vedea cam care ar fi comportarea lor în anumite condiţii date.

2. Explorarea unui sistem imaginar. În acest caz se caută să se vadă cam ce efecte ar avea în viitor una sau mai multe măsuri sau acţiuni ce ar avea loc în prezent.

3. Proiectarea unui sistem mai bun. Aceasta se bazează pe combinarea primelor două obiective şi formularea unor concluzii, respectiv măsuri, care să conducă la o mai bună comportare în viitor a unor sisteme, sub anumite solicitări faţă de care reacţia prezentă este considerată nesatisfăcătoare.

Etapele simulării:

1.  definirea problemei, care trebuie să fie făcută clar, precis, concret, în cuvinte şi termeni cunoscuţi, cu precizarea oricărui fel de limitări ce se cer a fi luate în considerare;

2. formularea modelului, incluzând precizarea ipotezelor, alegerea criteriului (sau criteriilor) de optimizare şi alegerea procedeelor practice de lucru;

3. construirea schemei logice care să stabilească legăturile (relaţiile) funcţionale dintre elementele componente ale sistemului ce urmează a fi simulat;

4. determinarea elementelor de intrare pentru programul sau modelul de simulare;

5. testarea modelului, respectiv compararea comportamentului său actual cu cel al modelului;

6. realizarea simulării, în mai multe etape, în diferite condiţii, analizarea rezultatelor simulării şi eventual, modificarea soluţiei supusă evaluării;

7. reluarea simulării în scopul testării noilor soluţii;

8. validarea simulării, stabilirea nivelului pentru care evaluarea simulării este considerată corectă.

16.                Simularea analogică şi numerică

Simulare:

a.  Analogică, atunci când modelul sistemului real este un model fizic, iar experimentarea asupra modelului utilizează un echipament specific

b. Numerică, atunci când modelul sistemului real este un model logico-matematic, iar experimentarea asupra modelului utilizează în general un computer

a.  de tip joc, când se acordă valori arbitrare variabilelor din model, se realizează eperimente pe model urmărindu-se efectul asupra unei sau mai multor performanțe, respectiv funcții obiectiv;

b. Monte Carlo, când se asociază unei probleme deterministe un model aleatoriu și, prin generarea unor variabile aleatoare/pseudoaleatoare legate funcțional de soluție, se realizează experimente pe model și se furnizează informații despre soluția problemei deterministe;

c.  de tip scenariu reprezintă o situație trecută sau viitoare pe care participanții la joc, care preiau un rol, trebuie să o dezvolte în diferite alternative posibile pornind de la situația inițială;

d. de tio joc de întreprindere este un caz particular al simulării de tip scenariu care permite simularea dinamică a unor decizii secvențiale, în scopul instruirii/autoinstruirii, fundamentării deciziilor la nivel de firmă/funcții ale întreprinderii, în condiții concurențiale de confruntare sau cooperare;

e.  de tip animație care este realizată cu modele tot mai complexe și performante de grafică 2D/3D, fiind desfășurată interactiv cu operatorul care studiază, învață etc.

17.                Optimizarea. Căi de optimizare

Optimizarea constă în general în extremizarea (maximizarea/ minimizarea) raportului dintre performanţele sistemului şi consumul de resurse, după criterii specifice diferitelor categorii de sisteme.

Căi de optimizare a sistemelor concrete artificiale Sca:

a.  Optimizarea structural-funcțională, care constă în determinarea corelației optime între funcția globală Fg și structura sistemului , având drept citeriu minimizarea consumului de resurse pentru realizarea Sca la un nivel de calitate impus consumatori/utilizatori din piața țintă.

b. Optimizarea funcționării, constă în determinarea proceselor de transformare Pt optime, a programelor de funcționare Pf și deciziilor optime ale sistemului pentru a realiza anmite obiective prestabilite și anumite conexiuni externe/interne Re/Ri , la componente C date ale sistemului, având drept criteriu maximizarea competitivității.

18.                Modele ale întreprinderii: Modelul “black-box” şi “cutie albă”, Modelul Meleze şi Lemoigne

A. Modelul "black-box"

Se utilizează în cazul în care nu ne interesează decât intrări şi ieşirile sistemului şi eventual variabilele exogene, care pot influenţa evoluţia sistemului, precum şi variabilele de stare care pot influenţa sistemele adiacente, şi prin aceasta comportarea globală a sistemului general (în care sistemul dat se consideră parte componentă). Un astfel de model este des utilizat în studiul sistemelor economico-inginereşti datorită simplităţii şi clarităţii lui.

B. Cutie albă

Concept şi metodă de analiză utilizate în abordarea sistemică, opus conceptului de cutie neagră, prin care se poate prevedea funcţionarea internă a unui sistem prin studierea caracteristicilor ansamblului de elemente (subsisteme) care îl compun.

C. Modelul Meleze

Subsistemele care sunt puse în evidentă sunt:

1. sistemul fizic producţie-distribuţie;

2. sistemul de exploatare, control;

3. sistemul de gestiune;

4. sistemul de dezvoltare;

5. sistemul de inovare.

C. Modelul Lemoigne

Subsistemele care sunt puse în evidentă sunt:

1. sistemul de finalizare;

2. sistemul de concepţie;

3. sistemul de decizie;

4. sistemul de informare;

5. sistemul de operare.

19.                  Structura întreprinderii sub aspect organizatoric şi informaţional

Structura întreprinderii

1.  Sub aspectul organizatoric: structura generală compusă din:

a.  Structura organizatorică, definită de ansamblul posturilor, compartimentelor şi relaţiilor dintre acestea orientate spre îndeplinirea misiunii  şi obiectivelor întreprinderii; are în componenţă:

i.Structura de autoconducere

ii.Structura de execuţie :

Ø Structura de concepţie şi producţie

Ø Structura funcţională, care poate include şi structura social-culturală

b. Structura fizică de producţie şi comercializare având drept componente elementare sistemele tehnice ale posturilor de transformare / locurilor de muncă şi interconexiunile substanţiale, energetice, informaţioanel ale acestora.

2.  Sub aspectul informaţional, conform căruia întreprinderea este un sistem cibernetic ce realizează continuu transfer reciproc de informaţii între subsistemele componente şi între acestea şi mediul extern, pentru a se asigura autoconducerea previzională, autoinstruibilă, adaptivă şi optimală.

i.Sistemul de autoconducere cu autoconducerea:

1.  Strategică                               2.Tactică                             3.Operativă

ii.Subsistemul de execuţie cu subsistemul:

1.  Informaţional

2.  Operaţional

20.                  Timpul de răspuns al sistemului şi minimizarea acestuia

Timpul de răspuns al sistemului TRS:

TRS = T(informaţii) + T(deecizii)+ T(execuţie) → min

TRS = tccpt + tîpe +tt +tr

unde:

tccpt = timpul de colectare, control, prelucrare/transmitere a datelor /SO, SI, Manag.

tîpe, = timpul de inregistrare a datelor, prelucrare/ elaborare a deciziilor –SI/Manag

tt = Timpul necesar transmiterii deciziilor   Manag/SI/ CO/ SE.

tr = Timpul de reacţie al SO

Minimizarea TRS se poate realiza DACĂ:

La nivelul compartimentelor şi la nivelul intreprinderii se asigură în mod continuu SUCCESIUNEA REGLĂRILOR :

1. REGLARE PREVIZIONALĂ (ANTICIPATIVĂ – ADAPTIVĂ) – prognoze, marketing previzional, planificare strategică, planificarea afacerilor, planificarea activităţilor, contractare cu clienţii.

2. REGLARE INTRĂRI (PREVENTIVĂ) – derularea previzională şi fermă a contractelor în piaţa furnizorilor, asigurarea capacităţii de plată a intreprinderii.

3. REGLARE PROCESE / STRUCTURI INTERNE (OPERAŢIONALĂ) – managementul dinamic, participativ la toate nivelurile de conducere din intreprindere

4. REGLARE IEŞIRI (POST OPERAŢIONALĂ) – marketingul opeaţional, pe derulare previzională flexibilă a vânzărilor dar şi a incasărilor în piaţa clienţilor, cu efectuarea încasărilor după livrare şi recepţia la clienţi.

5. REGLARE INTEGRATIVĂ (PILOTAJ) – pentru creşterea neîntreruptă a competitivităţii intreprinderii.

21.                Variabilele de performanţă şi componentele locului de muncă

Variabilele de performanţă Yp pentru un loc de munca pot fi :

- varietatea operaţiilor tehnologice k realizabile pentru procesarea reperelor j din compoenţa produselor i;

- cantitatea procesată definită prin debitul procesării Qik;

- norma de timp a operaţiei tehnologice NTjk (sau norma de producţie NPjk);

- calitatea procesării definită în mod specific tipului de operaţie k (ex. precizia procesării [± mm]);

- costul tehnologic al opeaţiei Ctjk;

- eficienţa locului de munca cum ar fi productivitatea muncii

Componentele locului de munca sunt:

- operator (om) O,

- sistemul tehnic ST, compus din

-    utilajul tehnic UT compus din M(A)T şi ET

-    mobilierul tehnologic MT.

În cazul operaţiilor de fabricare, UT  are în componenţă maşina sau aparatul de transformare M(A)T şi echipamentul tehnologic ET a căror funcţionare necesită în general transferul din exterior al unei energii primare E1. Acestea cuprind, de regulă, un echipament de acţionare şi comandă EAC şi un echipament de semnalizare şi informare ESI.

În cazul muncii intelectuale, preponderente se prelucrează informaţia, UT este suportul specific acestor procesări.

22.                Modelul structural al locului de muncă (figura şi descriere succintă)

 Pentru LM productive, obiectivul transformării constă realizarea prescripţiilor:

·         Planului şi programului de producţie,

·         Documentaţiei tehnice, tehnologice şi de producţie,

·         Normelor de securitate şi igiena muncii,

·         Cu productivitate optimă şi eficienţă maximă

Variabilele de performanţă Y_p pentru un LM pot fi

- varietatea operaţiilor tehnologice k realizabile pentru procesarea reperelor j din compoenţa produselor i;

- cantitatea procesată definită prin debitul procesării Q_ik;

- norma de timp a operaţiei tehnologice N_Tjk (sau norma de producţie N_Pjk);

- calitatea procesării definită în mod specific tipului de operaţie k (ex. precizia procesării [± mm]);

- costul tehnologic al opeaţiei C_tjk;

- eficienţa

23.                Factori care determină performanţele operatorilor la locul de muncă

Factori care determină performanţele operatorilor la locul de muncă se pot grupa astfel:

I.   Factori legaţi de operatori:

    1. Capacităţile şi sănătatea fizică.

    2. Capacităţile şi sănătatea neuropsihică.

    3. Biopsihoritmurile individuale.

    4. Gradul de oboseală reziduală şi cronică.

    5. Nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor generale şi profesionale .

    6. Natura şi nivelul motivaţiei în muncă .

    7. Asimilarea culturii organizaţiei în care lucrează .

II. Factori legaţi de UT şi MT:

    8. caracteristicile ergonomice şi de securitate a muncii la UT şi MT

    9. caracteristicile constructiv-funcţionale ale UT

    10. disponibilitatea UT

III. Factori legaţi de mediu:

    11. Gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi culturale ale O .

    12. Caracteristicile mediului ambiant .

    13. Caracteristicile mediului psihosocial .

    14. Sistemul de recompense şi sancţiuni.

    15. Nivelul organizării muncii şi producţiei.

IV. Factori legaţi de sarcina de muncă:

    16. Solicitarea muncii  , definită de:       volumul activităţilor, gradul de monotonie, ritmul, regimul pauzelor,          regimul schimburilor, concentrarea neuropsihică, poziţia la LM.

    17. Responsabilitatea pentru securitatea altor oameni, pentru valorile           materiale implicate în procesul muncii, pentru repercursiunile sociale.

24.                Operaţii, faze, treceri, mânuiri, mişcări (definiţii)

Procesul  tehnologic se subdivide in operații, faze, mânuiri și mișcări.

Operația de muncă este partea procesului de muncă de a cărei efectuare răspunde un executant/O, la un anumit LM dotat cu utiljele și echipamentele necesare, acționând asupra unor obiecte ale muncii, în cadrul aceleiași tehnologii de producție.

Operaţia tehnologică este o parte a procesului tehnologic și constă în transformarea respectiv verificarea cantitativă și/sau calitativă a obiectului muncii (OSP), realizată cu mijloace manuale, manual-mecanizat sau mecanizat, în conformitate cu obiectul transformării sau verificării. Ea include, pe lângă operația tehnologică de fabricare și control, și alte elemente ale procesului de producție cum sunt cele legate de manipulare, transport, depozitare etc.

Faza de muncă este o parte a operatiei care se caracterizează prin utilizarea aceleiași unelte de lucru si aceluiași regim tehnologic.

Trecerea este o parte a fazei care se repetă identic, fiind caracterizată printr-o cursă de lucru.

Mânuirea este partea procesului de muncă ce reprezintă un anumit grup de mișcări ale unui executant, determinat de un scop bine definit.

Mişcarea este cel mai simplu element al muncii productive și constă dintr-o deplasare, luare de contact sau desprindere a executantului de utilaj ale acestuia, de unealta de lucru, de obiectul muncii, de MT.

25.                Componenţa şi descrierea timpilor productivi ai timpului de muncă

Procesul de muncă se desfașoară în timpul de muncă  definit ca durata reglementată a zilei de muncă.

Timpul productiv TP este timpul în cursul căruia executantul efectuează lucrările necesare pentru realizarea unei sarcini de muncă.

Timpul de pregătire încheiere Tpi reprezintă timpul în cursul căruia executantul, înainte de începerea unei sarcini de muncă, creează condițiile necesare efectuării acesteia și, după terminarea ei, aduce LM la starea inițială.

Timpul operativ Top este timpul în cursul căruia executantul efectuează și/sau supraveghează transformările OSP, efectuând și acțiuni ajutătoare transformărilor. Timpii operativi se repetă în cadrul TM cu fiecare unitate sau grupă de unități de piese, produse etc. executate.

Timpul de bază tb este timpul în cursul căruia executantul efectuează transformarea nemijlocită a OSP respectiv deplasarea obiectelor la operații de manipulare și transport. Acesta necesită neapărat acțiunea sau supravegherea directă a O.

Timpul ajutător ta este timpul în cursul căruia nu se produce nici o transformare a OSP, însă executantul trebuie să efectuaeze mânuirile necesare sau să supravegheze utilajul pentru ca această transformare să poată avea loc.

26.                Componenţa şi descrierea timpilor neproductivi ai timpului de muncă

Timpul neproductiv T _N este acel timp în cursul căruia au loc întreruperi în munca O sau în care acesta efectuează acțiuni ce nu sunt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă.

Timpul de întreruperi reglementate T_îr este timpul în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt pentru odihna și necesitățile fiziologice ale O și pentru întreruperi condiționate de tehnologie sau de organizarea muncii.

Timpul de odihnă și necesități fiziologice t _on este timpul în care procesul de muncă este întrerupt în scopul menținerii capacității de muncă și al satisfacerii necesităților fiziologice și de igienă personală ale O.

Timpul de întreruperi condiționate de tehnologie și de organizarea muncii tto rezultă inevitabil din prescripții tehnice de folosire a UT, din tehnologie și din activitatea O la LM în condiții organizatorice date.

Timpul de întreruperi nereglementate T _în este timpul în cursul căruia procesul de muncă este întrerupt din cauze  nereglementate, dependente sau independente de O.

Timpul de întreruperi independente de O t_i este timpul provenit din cauze tehnice, organizatorice sau naturale care nu depind de O.

Timpul de întreruperi dependente de O t _d rezultă din încălcarea de către O a disciplinei în muncă (întârzieri, plecare mai devreme, părăsirea LM, discuții nelegate de producție etc.).

Timpul de muncă neproductiv T _mn este timpul în cursul căruia O efectuează acțiuni care nu sunt utile desfășurării normale a procesului de producție

27.                Formele de exprimare a normelor de muncă

Formele de exprimare a normelor de muncă sunt variate și  depind de natura lucrărilor efectuate în întreprindere, de tipul producției și de forma de salarizare.

Formele de exprimare a norrmelor de munca :

1. Norma de timp NT definită ca timp stabilit unui O ce are calificarea corespunzătoare și lucrează cu intensitate normală a muncii pentru efectuarea unei unități de lucrare/produs în condiții tehnico-organizatorice precizate ale LM.

2. Norma de producție NP definită prin cantitatea de produse stabilită a se efectua într-o unitate de timp u.t. de către O care are calificarea corespunzătoare și lucrează cu intensitate normală în condiții tehnico-organizatorice precizate.

3. Norma (zona) de servire NS care se referă la LM delimitat prin suprafața sau înzestrarea sa, în care O își execută atribuțiile sau sarcinile de muncă.
4. Norma de personal (formația normatăde muncă) NPers definită ca numărul de O, meseria (funcția) lor și nivelul de calificare necesare pentru realizarea de către un operatorul colectiv a unui ansamblu de sarcini de muncă normate în condiții tehnice și organizatorice precizate.

5. Sfera de atribuții SA definită ca ansamblu de atribuții și sarcini de muncă stabilite unui O ce are calificarea corespunzătoare și lucrează cu intensitate normală pentru a le îndeplini în condiții tehnice și organizatorice precizate.

28.                Măsurarea muncii: definiţie şi faze

Măsurarea muncii

Stabilirea timpului de muncă real necesar pentru elementele componente ale procesului de muncă, se realizează prin măsurarea muncii care constă în aplicarea unor tehnici şi metode de măsurare a timpilor de muncă ce se consumă pentru efectuarea operaţiilor, lucrărilor, serviciilor sau a unor părţi ale acestora şi în calcularea timpilor de muncă normaţi.

Măsurarea muncii este un lucru destul de obisnuit în întreaga industrie. Astazi aproape toata lumea isi da seama de avantajele pe care le reprezinta masurarea muncii şi majoritatea managerilor o considera drept o cale practica de marire a productivitatii si de reducere a costurilor de manopera. Intr-adevar, avantajele rezutate din masurarea muncii au fost atat de evidente, incat in decursul anilor s-a dezvoltat o tendinta pronuntata de largire a domeniului de aplicare.

Inca de la inceput masurarea muncii s-a axat in principal pe activitatiile cu caracter repetitiv, ce pareau usor de masurat si de controlat.

Măsurarea muncii este o latura de baza a studiului muncii si parcurge in general urmatoarele faze:

- pregatirea masurarii, care consta in analiza organizarii locului de munca, a tipului productiei, in stabilirea metodei de masurare adecvate, a O, etc;

- efectuarea masurarii in functie de metoda si tehnicile de masurare aplicate;

- prelucrarea si interpreatarea rezultatelor masuratorilor in vederea stabilirii normei de munca.

29.                Măsurarea timpului de muncă: scop, etape şi faze

Măsurarea timpului de muncă se efectuează de fapt în două etape şi anume:

a. în etapa de înregistrare a datelor necesare analizei, când are rolul de a furniza date cu privire la timpul utilizat pentru realizarea elementelor procesului studiat, în condiţiile tehnico-organizatorice existente; pe baza măsurătorilor efectuate, se analizează şi se evidenţiază pierderile de timp de muncă ale executantului şi întreruperile în funcţionarea utilajului, în vederea elaborării unei metode îmbunătăţite de muncă;

b. în etapa de măsurare a timpului de muncă necesar pentru realizarea lucrărilor în condiţiile metodei îmbunătăţite şi ale utilizării executantului cu calificarea corespunzătoare lucrării sau serviciului executat; din măsurările şi analizele de timp efectuate în această etapă rezultă fondul de date necesar elaborării normelor de muncă.

Măsurarea timpului de muncă serveşte la:

•     evidenţierea pierderilor de timp şi a cauzelor acestora;

•     compararea mai multor metode de muncă în vederea alegerii celei mai eficiente;

•     stabilirea timpilor de muncă normaţi;

•     verificarea calităţii normelor de muncă.

Măsurarea timpului de muncă implică următoarele faze:

a. Pregătirea măsurării începe prin analiza modului de organizare a locului de muncă la care urmează a se face măsurarea, a tipului de producţie, a condiţiilor de muncă, a modului de aprovizionare cu materii prime etc., urmărindu-se, totodată, dacă aceste condiţii sunt cele specificate în foile de înregistrare a metodelor de muncă şi a organizării locului de muncă.

b. Efectuarea măsurării se realizează în mod diferit, în funcţie de metoda de măsurare aplicată.

c. Prelucrarea datelor constă în analiza rezultatelor obţinute din măsurări, ca de exemplu, la cronometrare se face calculul datelor medii pentru elementele studiate în perioada măsurării. Întrucât se realizează în mod diferit, în funcţie de tehnica de măsurare aplicată, descrierea acesteia în detaliu se face odată cu prezentarea fiecărei tehnici în parte.

30.                Mijloace utilizate în măsurarea timpului de muncă

Pentru măsurarea timpului de muncă se folosesc :

Aparatele indicatoare indică timpul (durata) fără a-l înregistra; cel mai des folosite sunt ceasurile şi cronometrele. Ceasurile se folosesc la măsurarea timpului de muncă atunci când pentru efectuarea măsurătorilor este suficient un grad de precizie la nivel de minute   sau zeci de secunde. Cronometrele se folosesc pentru măsurarea elementelor cu o durată de la 0,03 - 0,04 minute în sus.

Aparatele înregistratoare înregistrează direct timpul sau alte date care dau posibilitatea determinării acestuia. Ele sunt foarte variate, începând cu cele care funcţionează cu mecanism de ceasornic până la cele electronice,cu sau fără peliculă de filmare(fotografiere).

Materialele auxiliare pentru măsurarea timpului de muncă sunt: planşetele, fişele de observare şi riglele speciale.

Există atât prin metode cu înregistrarea directă a timpului (duratei), cât şi prin prelucrarea unor elemente intermediare, deci prin metode cu înregistrarea indirectă a timpului.

31.                Metode de înregistrare a timpului de muncă

→ metode de inregistrare directa a timpului

1. Cronometrarea

Tehnica cea mai veche şi cea mai des întâlnită este cronometrarea timpului de muncă sau a timpului de folosire a utilajului şi are în vedere măsurarea şi înregistrarea duratei elementelor unui proces de producţie care se repetă identic, de regulă, la fiecare unitate de produs sau serviciu.

Tehnica de cronometrare continuă constă din măsurarea şi înregistrarea continuă a duratelor elementelor unui proces de producţie, studiate în succesiunea lor tehnologică.

Tehnica de cronometrare selectivă – repetată constă din măsurarea şi înregistarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii, luate separat, într-o anumită ordine care se repetă..

Tehnica de cronometrare selectivă-grupată constă din măsurarea şi înregistrarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii, grupate variabil de la un ciclu la altul.

2. Fotografierea - prin fotografierea timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului se înţelege tehnica de măsurare şi înregistrare continuă a duratei tuturor elementelor unui proces de muncă, a întreruperilor acestuia şi a timpului de folosire a utilajului  în cursul desfăşurării procesului de producţie sau de servicii.

3. Fotocronometrarea

Prin fotocronometrarea timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului  se înţelege tehnica de măsurare şi înregistrare a duratei elementelor unui proces de muncă şi a timpului de folosire a utilajului, prin combinarea fotografierii cu cronometrarea , în anumite perioade de timp.

→ metode de inregistrare indirecta a timpului

4. Observările instantanee

Observările instantanee asupra timpului de muncă şi a timpului de folosire a utilajului reprezintă metoda de măsurare a timpului prin înregistrarea la anumite intervale a activităţii de moment a mai multor executanţi sau utilaje , în scopul determinării ponderii sau duratei elementelor procesului de producţie.

5. Utilizarea unor aparate de înregistrare ca, de exemplu, oscilograful multicanal cu traductori fixați pe părți în mișcare ale utilajelor, productograful care înregistrează timpii penru mai multe utilaje, etc.

6. Filmarea/înregistrarea prin care se pot reda ulterior imaginile, se pot face măsurători precise etc.

32.                Normarea muncii: definiţie, rol, clasificare

Normarea muncii reprezintă complexul de activități (inclusiv măsurarea muncii) prin care se stabilește cantitatea de muncă necesară pentru executarea unor lucrări, servicii sau îndeplinirea unor funcții în condiții organizatorice stabilite.

Rolul normării este important în:

- planificare: determinarea necesarului de forță de muncă, a capacității de producție, a duratei ciclului de producție etc.

- organizare: stabilirea tipului procesării/producției, dimensionarea structurilor de producție,

- sistemul de salarizare.

Normarea muncii – clasificare:

a. După complexitate:

- Norme pe elemente, referitoare la efectuarea unei singure ooperații

- Norme grupate, rezultate din însumarea celor pe elemente, pentru efectuarea unui grup de operații

b. După metoda de normare:

- Norme tehnice, stabilite prin calcule, măsurare sau după normative,

- Norme empirice, stabilite pe bază de date statistice și experimentale sau prin comparație

c. După sfera de aplicare:

- Norme locale, stabilite pentru conțiile tehnico-organizatoricespecifice unei singure unitățiîn care se elaborează și se aplică

- Norme unificate, stabilite pentru aceleași  elemente ale procesului de producție și pentru condiții de muncă identice în mai multe unități – unificarea fiind pe economie, firme etc.

d. După stadiul de aplicare:

- Norme definitive, stabilite pentru un proces tehnologic și un proces de muncă organizate rațional, modificându-se numai o dată cu schimbarea condițiilor avute în vedere la elaborare,

- Norme de însușire, la un moment dat, exprimând cantitatea de muncă necesară în realitate, corespunzător nivelului de însușire a noilor condiții tehnico-organizatorice oferite executantului,

- Norme provizorii, stabilite de obicei prin comparație cu lucrări similare sau prin evaluare, fiind valabile maximum o perioadă stabilită , în care se elaborează normele definitive.

33.                Norma de timp şi componenţa ei din timpii de muncă

N_T are în general următoarea componență:

34.                Normativele şi normativele de muncă, tipuri de normative

La stabilirea normelor de muncă o importanță deosebită o au normativele. În general, prin normativ se înțelege o indicație sau o prescripție valabilă și obligatorie în condițiile în care a fost stabilită, prescripție ce exprimă relația între mărimi ce se condiționează reciproc.

Normativele redau date cu privire la consumul de timp, consumul de materiale și energie, nivelul de iluminare, regimurile realizare a operațiilor de prelucrare dimensională etc.

Normativele de muncă reprezintă mărimi – stabilite pe bază de studii pentru condiții tehnice și organizatorice precizate – care exprimă necesarul de muncă pentru efectuarea diferitelor elemente ale procesului de muncă sau care stau la vaza calculului acestui necesar.

Din punct de vedere al conținutului lor avem:

- Normative de timp de muncă, pentru componentele normei de timp N_T,

- Normative de frecvență, pentru indicarea numărului de repetări a unei acțiuni pe unitatea de măsură a produsului (ex: frecvența măsurătorilor în controlul dimensional),

- Normative de servire pentru stabilirea normei de servire N_s,

- Normative de personal pentru stabilirea normei de personal N_pers,

- Normative de regim tehnologic pentru precizarea condițiilor de folosire a utilajelor (ex: regim de presiune, turație, viteză, avans etc.), echipamentelor tehnologice (ex: unghiuri de ascuțire etc.), materialelor sau produselor (ex: duritate, toleranțe, temperaturi de încălzire etc.) utilizate în desfășurarea procesului de producție.

35.                Sisteme normative de timp pe mişcări: exemple şi descriere MTM cu subsisteme

Pentru normarea lucrărilor manuale se pot utiliza sisteme de normative de timp pe mișcări, ce reprezintă un ansamblu de mișcări tip, inclusiv duratele acestora și modul de grupare și combinare a mișcărilor componente. Aceste sisteme descompun orice proces de muncă sau operație în mișcările de bază (10...30 mișcări) necesare ptr executare, permit acordarea ptr mișcare a unui timp normativ predeterminat funcție de natura și dificultatea de realizare a acesteia, astfel ca prin însumarea timpilor pe mișcări să poată fi determinată rapid și echilibrat norma de muncă sau o componentă a ei.

Cele mai răspândite sisteme normative de timp pe mișcări sunt:

MTM (Methods Time Measurement)

WF (Work Factor)

PMTS (Predetermined Motion Time Systems)

MOST (Maynard Operation Sequence Technique)

MTM folosește ca unitate de măsură a timpului TMU (Time Measurement Unit).

1 TMU = 10^-5 h = 0,0006 min = 0,036 s

MTM cuprinde trei subsisteme:

MTM1 – destinat producției în masă și de serie mare, care cuprinde în total 24 de mișcări (9 pentru mâini, 2 pentru ochi, 13 pentru corp și membre inferioare),

MTM2 – destinat producției de serie mijlocie și mică, fiind de 2,5 ori mai expeditiv comparativ cu MTM1, deoarece cuprinde în total 9 mișcări (5 pentru mâini, 1 pentru ochi, 3 pentru corp și membre inferioare),

MTM3 – destinat producției nerepetitivă sau de serie foarte mică, fiind de 2 ori mai expeditiv comparativ cu MTM2, deoarece cuprinde în total 4 de mișcări (2 pentru mâini, 1 pentru ochi, 1 pentru corp și membre inferioare).

36.                Particularităţile stabilirii normelor de muncă: producţia de masă sau de serie mare

În cadrul producției de masă sau de serie mare, care un caracter stabil. Se

folosesc, de regulă, utilaje și instalații speciale, destinate efectuării unei singure operații, care se repetă. Fiind vorba de LM specializate, la elaborarea normei de muncă se știe precis la care LM sau UT se va efectua operația ce se normează și se pot preciza în detaliu condițiile concrete de producție.

De regulă, aceasta este organizată în flux cu ritm reglementat. Analiza operațiilor trebuie să fie efectuată prin defalcarea acestora pe mânuiri și – unde este necesar chiar pe mișcări. Fiecare operație fiind efectuată de același O timp mai îndelungat, se poate stabili cu precizie succesiunea mișcărilor și mânuirilor, creându-se astfel posibilitatea formării unor deprinderi de grad superior.

Aspecte:

a. Stabilirea normelor se face, de regulă, prin calcul analitc, pe bază de normative de muncăș timpul de funcționare utilă a UT se calculează pe baza regimurilor optime de funcționare a acestora (normative de regim)ș în unele cazuri, pnă ce O își formează deprinderile necesare, se poate folosi și metoda studierii consumului de timp prin observări directeș sunt cazuri în care elaborarea normelor se poate face pe baza sistemelor de normative de timp pe mișcări;

b. Se cere o precizie mare, deoarece fiecare operație se repetă de foarte multe ori și de aceea, chiar erori mici pot duce la erori mari în aplicarea normelor, precum și la greșeli în determ capacității de producție a diferitelor sectoare/ateliere/sisteme de fabricație;

c. Gradul de diferențiere a elementelor operației trebuie să fie maxim, de regulă, până la mânuiri sau mișcări; în cazul proceselor semiautomate și mecanice, pe lângă studierea mânuirilor ce se execută de O, se supun unei analize foarte amănunțite UT, ET, SDV, în vederea stabilirii posibilităților complete de producție, a descoperirii eventualelor soluții de modernizare a UT și a determinării celor mai productive regimuri de funcționare a acestuia.

d. Normativele de regim se elaborează pentru anumite OSP, materiale, mașini, unelte și scule cu caracteristici bine precizate; normativele timpului ajutător se elabprează pentru tipuri și modele de mașini și scule, pe mânuiri și complexe de mânuiriș pentru utilajul special se elaborează fișele de exploatare, care cuprind regimurile de lucru și timpul ajutător respectiv;

e. Datorită faptului că operațiile se repretă de foarte multe ori, cheltuielile necesare volumului de muncă de normare se recuperează destul de repede, prin economia de timp obținută la aplicarea normei corespunzătoare.

37.                Particularităţile stabilirii normelor de muncă: producţia de serie mijlocie

La producția de serie mijlocie se folosesc în special utilaje cu comenzi numerice

CN, centre de producție cu comenzi numerice CNC, celule și linii de producție flexibile robozitate și, mai rar, utilaje universale, iar fiecărui O îi sunt atribuite câteva operații, care se pot repeta la anumite intervale de timp. În general normele de muncă trebuie să aibă la bază normative de timp de muncă pe grupe de mânuiri sau pe mânuiri, precum și normative de regim. Normativele de timp, pe grupe de mânuiri cu același conținut de muncă, stabilite pentru producția de serie mijlocie, sunt, de regulă, mai largi decât cele pentru producția de masă sau de serie mare. De aceea, acestea nu pot fi folosite întocmai la acest tip de producție. Ele pot fi adaptate la condițiile de organizare a muncii și a producției de serie mijlocie pe baza unei analiza minuțioase a acestora.

Aspecte:

a. Procesul de producție trebuie defalcat, de regulă, până la faze, analiza și studiul elementelor de muncă trebuiesă se facă în primul rând la acele lucrări care au un grad mai mare de repetare și afectează un volum mai mare de muncă; pe baza rezultatelor cercetărilor efectuate se stabilește structura operațiilor, durata acestora și normativele de regimuri tehnologice;

b. Normele de muncă se stabilesc prin calcul analitic, pe bază de normative de muncă specifice acestui tip de producție (în raport cu mărimea seriei); timpul de funcționare a utilajului se calculează pe baza normativelor de regimuri tehnologice și a datelor din fișa tehnică a utilajului; normativele de regimuri sunt elaborate pe lucrări, pentru utilaje, dispozitive și scule universale, folosite frecvent, iar în unele cazuri și pentru scule speciale; pentru operațiile care apar cel mai frecvent, se precizează mânuirile tip, din care se compun și se elaborează normativele de timp pentru aceste mânuiri; normativele de timp ajutător sunt elaborate pe grupe de mânuiri și pe anumite tipuri de utilaje, scule și dispozitive universale, folosite la producția respectivă;

c. Prin trecerea de la executarea unei serii de lucrări la o serie de alte lucrări, utilajul trebuie reglat din nou, reglarea putând avea loc în cursul aceluiași schimb de muncă; timpul necesar pentru această reglare se include în norma de timp de pregătire și încheiere pe lot (serie), numai în măsura în care reglajul se efectuează de către O operațiilor respective;

d. Folosindu-se în cea mai mare parte utilaje și instalații universale, O poate efectua operații diferite, care se succed, de regulă, după trecerea unui anumit interval de timpș asimilarea șucrărilor de către un O are în acest caz un caracter mai universal, fiind vorba de însușirea unui număr mai mare de mânuiri, care se repetă la perioade mai mare și deci nu se mai justifică din punct de vedere economic o analiză amănunțită (ca în cazul anterior);

e. În cazul fabricării pieselor normalizate (standardizate) și a pieselor de destinație generală, se poate folosi pentru elaborarea normelor metoda comparației, bazată pe norme tip.

38.                Particularităţile stabilirii normelor de muncă: producţia de serie mică sau unicate

La producția de serie mică sau unicate apar lucrări foarte variate și treceri frecvente

de la un tip de produs la altul. Procedeul cel mai potrivit de stabilire a normelor este aici cel prin comparație cu normele tip, stabilite pentru produsele, lucrările sau operațiile cu frecvență și pondere mai mare. Se aplică și procedeul de calcul pe bază de normative de muncă și special pe bază de normative de timp grupat, de regulă, pentru normarea lucrărilor cu volum mare de muncă.

Aspecte:

a. Procesul de producție se defalcă pe operații și uneori pe faze, indicându-se numai ordinea în care se succed diferite feluri de prelucrări și asamblări; pentru anumite operații reprezentative, care se repetă mai des, se indică regimurile tehnologice ale utilajului, dispozitivelor, uneltelor de lucru și instrumentelor de măsurat/verificat;

b. Pentru lucrările cu volum mare de muncă se aplică procedeul de calcul analitic, pe bază de normative de muncă, ca la producția de serie mijlocie;

c. Pentru lucrările care se repetă rar și în loturi relativ mici, însă cu operații similare, se trece la tipizarea proceselor de producție, la tehnologia de grup și la stabilirea de norme tip, determinându-se norma pentru anumite piese caracteristice, cu formă sau construcție asemănătoare și care se repetă mai des, cu toate că pot exista între ele anumite deosebiri cu privire la dimensiuni;

d. Pentru reducerea numărului de normative de muncă, acestea pot fi grupate; gruparea poate merge până la operații întregi sau la proces de producție (corespunzător unui reper/OSP).

39.                Sisteme tehnice: definiţie, tipologie

Sistemul tehnic este un sistem fizico-chimic construit cel puțin în parte din corpuri solide și fluide produse prin mijloace tehnice și destinat îndeplinirii unei funcții utile în cadrul sistemelor de acțiune, care reunesc operatori umani și sisteme tehnice specifice.

Tipologia sistemelor tehnice:

a. Din punct de vedere structural-funcțional:

1. Utilaje UT, compuse din M(A)T și ET care completează funcțiile lipsă ale M(A)T. Acestea sunt compuse din subansambluri, piese, obiecte, corpuri, programe de funcționare care asigură îndeplinirea categoriilor de funcții tipice utilajelor (transformare intrări în ieșiri, transfer, stocare, conducere procese). Orice utilaj are în componență:

- o structură de conducere (de comandă-control-reglare a funcționării și de interconexiune preponderent informațională cu O)

- o structură de execuție (de informare, operare prin transfer, stocare și transformare a substanței, energiei, informației).

2. Instalații I, compuse din construcții C și rețele tehnice R, având funcția de condiționare a desfășurării altor procese, în/de către alte sisteme. Acestea sunt compuse din subansambluri, piese, obiecte, corpuri, programe de funcționare care asigură îndeplinirea categoriilor de funcții tipice I (condiționare, transfer al S/E/I, stocare, conducere procese).

3.Mașina este un sistem tehnic format din organie de mașini și mecanisme cu mișcări stereomecanice (ale unor corpuri solide rigide) determinate, capabil să transforme o formă de energie în lucru mecanic util (mașini de lucru) sau un lucru mecanic într-o altă formă de energie, nestereomecanică (mașini de forță).

4.Aparatul este un sistem tehnic capabil, fără mijlocirea energiei stereomecanice,să transforme,transfere,stocheze energie și/sau să proceseze,transfere,stocheze inform.

5.Construcția este o clădire sau ansamblu de clădiri realizate dintr-o mare varietate de materiale și componente care servesc la îndeplinirea diverselor funcții de condiționare, adăpostire,depozitare,fundare în raport cu solul,barare/separare,susținere, protecție etc.

6.Rețelele sunt sisteme tehnice care asigură transferul fără transformarea S/E/I.

b. După funcțiile îndeplinite, sistemele tehnice sunt:

1. De transformare ;

2. De control ;

3. Pentru transfer ;

4. Pentru stocare ;

5. De condiționare .

c. După natura resurselor procesate preponderent, sistemele tehnice pot procesa:

1. preponderent substanța ;

2. preponderent energia;

3. preponderent informația

40.                Sisteme de acțiune tehnologică la nivel de operație: componente și legături

componente și legături

Mașina de fabricare MF este sistemul tehnic constituit în parte din organie solide, cu mișcări relative determinate, care transformă o formă de energie primară E₁₂ în energie stereomecanică E₂₁ (transferată sub formă de lucru mecanic al unor corpuri rigide în mișcare),utilizată direct pentru prelucrarea,asamblarea sau dezasamblararea unor CSP.

Aparatul de fabricare AF este sistemul tehnic constituit în parte din organie solide, imobile și mobile, care ecluzând energia stereomecanică, transformă o formă de energie E₁₂ în alta E₂₁,utilizată direct pentru prelucrarea, asamblarea sau dezasamblararea unor CSP.

 În cadrul SATO,MF sau AF sunt subsistemele tehnice principale.

Un echipament de completare EC este definit ca un subsistem al SATO care completează funcțiile lipsă ale MF sau AF, transformând în energie secundară E₂₂, energie primară E₁₃ absorbită din mediul SATO, independent de energia E₁₂, absorbită de MF, AF.

Un dispozitiv DC este definit ca EC particular, ce nu absoarbe energie primară de la mediul SATO.

Un corp de transfer CT este definit ca un subsistem al SATO ce transferă în principal, la locul de desfășurare a procesului, energia secundară și informația necesară transformărilor specifice operației tehnologice respective și/sau transferă de la locul desfășurării procesului înspre mediul extern SATO energia necesară transformării absorbită de CSP într-o operație prealabilă.

Mediul de lucru ML este definit ca un subsistem al SATO constituit din corpul fluid care inaintea acțiunii CT este în contact cu CSP, iar după începerea acțiunii CT este înlăturat sau este supus transformărilor determinate de participarea sa la constituirea sau/și existența CT.

Spațiul de lucru SL este un subsistem al SATO ca volum, considerat în dinamica sa, ce cuprinde porțiunile din CSP, CT, ML, materialul de adaos MAC, materialul de protecție MPC și deșeul tehnologic DTT, în care se manifestă interacțiunile componente ale procesului ce realizează transformările (intrări-proces-ieșiri) specifice operației tehnologice respective.

Echipamentul tehnologic ET se numește ansamblul elementelor {CT, EC, DC}, iar utilajul tehnologic UT se numește ansamblul {MF, AF, ET} la nivel de operație. Dacă UT este automatizat, în componența lui se află un echipament de reglare ER specific nivelului de automatizare al UT.

41.                Metode, procedee și procese tehnologice (definiţii). Categorii de sisteme tehnologice de prelucrare

Metoda tehnologică de fabricare (prelucrare & asamblare) şi control este un mod sistematic şi principial de execuţie a unei operaţii în cadrul SATO, a unei serii de operaţii în cadrul sistemelor de acţiune tehnologică mari ierarhizate, mod comun după un criteriu esenţial pentru mai multe clase de procedee tehnologice.

Metodele tehnologice de rezultat însumează diferite medote tehnologice de fenomen, cu procedee tehnologice corespunzătoare rezultatului (prelucrare prin eroziune, sudare, lipire, tăiere etc.)

Procedeul tehnologic de fabricare şi control este determinat de mijloace şi condiţiile în care se aplică o metodă tehnologică, adică diferă funcţie de UT {MF, AF, ET}, ML etc. În cadrul fiecărei metode tehnologice se deosebesc diferite procedee tehnologice, funcţie de criteriul considerat.

Procesele tehnologice se realizează prin operaţii tehnologice la nivel de LM, celulă/linie de fabricare etc., aplicând diferite metode şi procedee tehnologice capabile să realizeze sortimentele ij cu performanţe impuse de competitivitatea în piaţă (calitate/costuri).

Sisteme tehnologice de prelucrare

Categorii din punct de vedere al rezultatului:

- Prelucrare dimensională prin care se modifică la CSP forma, dimensiunile, rugozitatea, caracteristicile bio-fizico-chimice ale stratului exterior al suprafeţelor ce delimitează CRP de mediul său exterior;

- Tratament prin care se modifică structura materialului, proprietăţile bio-fizico-chimice interne şi ale stratului exterior;

- Suprafaţare prin care se modifică proprietăţile stratului exterior, fie prin acoperire cu un strat de material de adaos MA, fie prin modificare a rugozităţii suprafeţei CSP.